Persistenta memoriei sale

Motto: “Este ori uşor, ori imposibil.” S.Dali

Daca ar fi sa aleg un “personaj” al picturii care sa ma fascineze, ar fi Dali, fara nici cea mai mica sansa de a ma razgandi. Este adevarat, cunostiintele mele din taramul artei sunt destul de timide, totusi, o personalitate atat de pitoreasca si versatila, a reusit sa ma impresioneze. Ca de fiecare data, oamenii mari (si aici ma refer la un altfel de maretie, nu la cea legata de domeniul varstei) au dat nastere unor mari controverse. Nu am inteles niciodata cum de un artist poate fi considerat si inger si demon, si zeu si om obisnuit, sau poate chiar asta il face artist? Despre Dali, se spune ca a fost unul dintre cei mai mari pictori ai secolului, tot despre el se spune ca a fost un “artist al spectacolului” al carui unic interes erau castigurile financiare si nu arta in sine. Noi ce alegem? Noi pentru ce optam? In mod cert exista afirmatii si argumente puternice care sa sustina ambele parti, insa, in definitiv, nici una din aceste componente ale unei polemici ieftine nu are legatura cu arta. Tocmai acest lucru este de necontestat la marele Dali : el a facut arta.

Despre “Persistenta Memoriei” (expus in prezent la Muzeul de Arta Moderna din New York) se spune ca este cel mai renumit tablou al sau. Cu siguranta nu acesta este motivul pentru care l-am ales, mai degraba este motivul pentru care am avut ceva ezitari in a-l alege. Vreau sa cred ca am o poveste legata de acest tablou, o poveste cu inceput ezitant si fara un sfarsit concret. Una din numeroasele mele escapade in librariile bucurestene m-a facut sa il observ. Era sub forma de poster, expus alaturi de alte sute de imagini. Dintr-un motiv sau altul am ramas mai mult decat fascinata de imagine, de ceasurile topindu-se, de acel “totu” inconjurat de o mare de “nimic”. Imaginea mi-a fugit rapid din minte, pentru ca sa o regasesc intr-un album de arta ani mai tarziu. Mi-a luat ceva timp sa imi dau seama unde o mai vazusem inainte, sau cel putin de ce imi pare atat de cunoscuta, si cum era de asteptat, o data ce am pus cap la cap toate aceste detalii, nu mi-a mai ramas decat o analiza mai amanuntita a tabloului in sine. Dali insusi a prezentat o poveste despre geneza tabloului, dar prea putine indicatii asupra semnificatiei sale. Artistul relata ca intr-o seara servea branza Camembert, care se scurgea pe farfurie, ducandu-l astfel cu gandul la ideea de moale. Inainte de a se culca a privit un timp tabloul la care tocmai lucra (un peisaj de desert infatisand locuri parasite). Simtea ca tabloul mai are nevoie de acel ceva pentru a fi insufletit. Atunci a aparut ideea ceasurilor care se topesc. Ca urmare, criticii au interpretat tabloul in diverse moduri, vazandu-l ca o reprezentare a omului privind sensul timpului (unul dintre ceasuri inveleste un cap umand topindu-se). Indiferent de sensul exact (asta daca vrem sa fim ferm convinsi ca el exista), acest tablou este intr-adevar puternic si rascolitor, devenind una din imaginile clasice reprezentative ale suprarealismului.